Am citit Pianista anul trecut si abia acum m-am gandit sa scriu ceva concret despre ea.Amintirile nu sunt,deci, tocmai proaspete,insa amprenta pe care lectura acestei carti a lasat-o asupra mea ramane la fel de puternica.
Am cautat diverse recenzii ale acesteia si am constatat ca nu sunt tocmai numeroase,asa ca m-am hotarat sa incerc sa-mi exprim parerea despre ea, fiind prima mea incercare de acest gen.
O posibila descriere a acestei carti, cred ca ar fi aceea de carte curajoasa, tulburatoare, imposibil de uitat. Prefer termenul de curajoasa celui de indrazneata, deoarece acesta din urma mi se pare superficial. Autoarea nu se rezuma numai la a lansa afirmatii brutale, la a prezenta intr-o maniera deloc digerabila relatia bolnavicioasa mama-fiica, ci se straduieste sa contureze personajelor un profil psihologic coerent. Tocmai aceasta coerenta bulverseaza si reflecta curajul scriitoarei de a cobori in abisurile mintii umane si de a prezenta mizeria umana, fara a utiliza artificii lingvistice, fara a abuza de dramatism.Impresioneaza datorita naturaletei cu care prezinta detaliat evenimente brutale.
Constat ca ma lovesc de aceleasi obstacole de care s-au lovit cei carora le-am citit recenziile la aceasta carte( cel putin aceasta este impresia pe care mi-au lasat-o): incapacitatea de a exprima exact senzatia pe care o ai in timpul lecturii si dupa incheierea acesteia. Probabil un amestec de dezgust, teama, compasiune.Si atunci de ce sa scrii despre o carte care iti da asemenea senzatii?Din masochism?Din dorinta de a parea neintelesi sau de a ne cufunda intr-o nefericire impersonala pentru a fugi de problemele noastre reale?Probabil pentru ca aceasta carte inspira mai mult decat atat. Pentru ca are o doza de realism insuportabila pentru noi, cei reticenti la dramele prezentate in stare bruta, fara retusuri, ale caror cauze sunt disecate fara mila.
Protagonista, Erika Kohut, traieste intr-un continuu viol al intimitatii, situatie care a condus la un dezechilibru psihic imposibil de vindecat. Insuficient de talentata pentru a ajunge o mare pianista, frustrarile sale se accentueaza.Autoarea nu-si menajeaza deloc personajul, atacandu-i orice speranta/minciuna cu care se hraneste: afirma cu ironie ca Erika se considera speciala, numai ca cei din jurul ei sunt mult prea superficiali pentru a vedea asta, ceea ce subliniaza din nou taria scriitoarei. Ar fi putut sa o descrie intr-o alta maniera, sa-i arate compasiune si ar fi avut motive sa faca asta:Erika este,pana la urma, o victima a mamei ei si a propriei persoane.Este incapabila sa stabileasca relatii echilibrate cu cei din jurul ei, incapabila sa se accepte(dovada ca nu inceteaza sa se maltrateze). Insa autoarea nu manifesta nicio urma de compasiune.Celor care ajung sa o cunoasca pe Erika, le este mila de ea?Incearca sa o inteleaga?Nu tocmai. Le este teama de ea si ii dezgusta, caci o asemenea decadere este de neconceput.Erika este o anomalie ce ingrozeste: cum e posibil ca in spatele imaginii de pianista sa se ascunda o fiinta dezumanizata?
Este imposibil sa nu te cuprinda un sentiment de deznadejde in fata unei asemenea abordari: muzica ar trebui sa inalte spiritul,sa constituie un refugiu pentru artist.Insa neatingerea standardelor impuse inca din copilarie a generat o noua serie de frustrari, astfel incat, pianul nu este decat un alt instrument de tortura (idee sugerata si de coperta cartii).Totusi, Erika reuseste sa-si insuseasca ceva: muzica lui Schubert.Schubert e al ei, idee inoculata si de mama sa. Nu accepta sa i-l ia cineva si de aceea reactioneaza atat de agresiv impotriva elevei care ii ameninta pozitia.
Contactul cu adevarata Erika Kohut nu este o experienta deloc agreabila.Aceasta descoperire o face Walter Klemmer, studentul care,cel mai probabil, e fascinat de misterul din jurul profesoarei trecuta de prima tinerete, fara a intui insa natura acestui mister. Daca la inceput Walter nu pare decat un tanar care isi permite uneori prea multe, la final, poate fi privit ca o victima. Totusi,el pare a se fi vindecat de experienta Erika, insa ea isi continua degradarea.
In final,Erika merge acasa. Da,merge,desi umarul ii sangereaza in urma unei rani provocate de ea insasi.Desi nu i se vor vindeca niciodata ranile.Merge pe strada,desi ar fi trebuit sa sustina un spectacol in locul elevei pe care ea insasi a sabotat-o.Rateaza,deci, inca o sansa de a se afirma pe plan muzical, desi Schubert pare a fi singura ei consolare. Continua sa mearga, prelungind lupta cu ea insasi.
Ar mai fi multe de zis, insa tot ce mai pot spune e ca o astfel de carte merita citita si merita sa meditam la ea dupa incheierea lecturii.De asemenea, ecranizarea in regia lui Haneke este una extrem de reusita, Isabelle Hupert fiind, probabil, cea mai indicata actrita pentru rolul Erikai.
Scrisă de Nicoleta
